Biserica din Borzesti

Legenda clasică a stejarului din Borzești relatată de N. Gane:

A fost odată un timp în care Molna și Prutul nu făceau hotar între trei țări surori, pe când bourul moldovenesc era singur stăpân pe-o țară largă, îndemânatică, locuită de-un popor ager și drept pământean. De pe atunci deci și până’n zilele noastre, rămas’a vorba din tată’n fiu, cum că un joc de copii se încinsese  odinioară pe șesul Trotușului, nu departe de satul Borzeștii, sub un soare frumos de primăvară. În două taberi era despărțită ceata copiilor: una înfățișa tabăra Tătarilor sub comanda lui Gheorghie, un copilandru cu plete negre și cu ochi de mure, iute și neastâmpărat ca Trotușul ce se prăvale de la munți; cealaltă era tabăra Moldovenilor sub comanda lui Ștefan, un copilandru cu plete blonde, cu ochi albaștri gânditori și cu inima cutezătoare. Cel dintâi era fiu de țăran, cel al doilea fiu de domn.

Ei însă se jucau la un loc pe iarba verde, în răcoarea aerului, sub stăpânirea dreaptă a soarelui de primăvară.

Și ambele taberi înarmate până’n dinți cu puști de soc, cu săbii de șindrilă, cu suliți de trestii, se băteau amarnic între ele de clocoteau văile Trotușului și se spăriau toți graurii din tufărișuri. Ear comandanții călări, pe fugari aprigi de nuele alergau când la aripa dreaptă, când la aripa stângă a oștirilor înșirate, și-și îmbărbătau soldații la luptă.

A ținut cât a ținut bătălia nehotărâtă, dar în sfârșit copilul cel cu ochi albaștri gânditori, care avea darul de a se război moștenit de la tatăl-său, învinse pe Tătari, prinse pe Hanul lor, pe neastâmpăratul Gheorghie și-l legă de-un stejar bătrân martur de cea întâi izbândă a viitorului Domn.

Apoi toți hatmanii și căpitanii lui Ștefan se adunară împrejurul stejarului și prinseră să judece pe Hanul tătăresc , unii pentru vre-o minge furată, alții pentru vre-o cetate de hâtie dărâmată, tot fapte rele ce nu puteau fi ertate, ear bietul Han, cu ochii plecați în jos își aștepta osinda abia stăpânindu-se de râs.

În sfârșit Ștefan după ce ascultă părerea mai marilor oștirii sale, zise cu sprincenele încrețite:

– Porunca Domniei mele este să-l spânzurați de creanga cea de sus, să fie de pildă și altor neamuri!

Apoi nenorocitul Han fu legat cu frânghie de subsuară și ridicat pe creangă în sus, în salvele puștilor de soc și în strigătele de bucurie a oștenilor învingători. Joc nebunatic, copilăresc la care soarele în măreția lui, se uita zâmbind, el care văzuse multe altele pe coaja noastră pământească.

Dar, o Doamne, ce se aude? Ce clocot aduc apele Trotușului de sus în jos? Un vifor se stârnește de puterea căruia se leagănă în aer micul Han Tătăresc, și pământul prinde să se clatine și să sune par’ că s’ar fi răsturnat stâncile cele mari de la obârșiile Trotușului.

Ear în timp ce Ștefan și întreaga lui oștire stăteau nedumeriți de vuetul ce se apropia, în timp ce micul Gheorghie în brațele văzduhului se gândea la cei ce’s spânzurați aevea, deodată se văzu o ceată nenumărată de adevărați Tătari venind în goana mare a cailor spre dânșii… ș’atunci… Vai!… toți copii cuprinși de groază apucară la fugă care ‘n cotro, uitând de micul Gheorghie care atârnat de creanga stejarului zâmbea încă în nevinovăția lui, neștiutor de urgia ce-l amenința. Da! el zâmbea încă… dar atotvăzătorul soare încetă de a zâmbi, căci în acel moment o sută de săgeți, o sută de suliți se înfipseră în trupul lui. Cerul se posomorî, frunzele și crengile copacului pătate de sânge copilăresc se clătinară înfiorate.

Treizeci de ani au trecut după această întâmplare, și micul Ștefan schimbând sabia de lemn pe paloșul de oțel  se urcă de pe treaptă pe treaptă pe scara lumii, până ce ajunse să fie numit la Direptate Domn al țării Moldovei , înscăunat și miruit de Mitropolitul Teoctist. Astfel, făcându-se însuși țiitor peste toată țara începu viața grea și anevoioasă, tot în răsboae și osteneli [i], căci țara fiind bogată, largă și îndemânatică deștepta setea tuturor vecinilor. Dar cu cât nevoile veneau mai grele peste dânsul, cu atât inimoșia lui creștea; și a voit Dumnezeu ca el să meargă din biruință , și numele lui să se mărească tot mai mult, încât să răsbată peste hotarele Moldovei, departe în lumea apuseană și să răsbată prin pătura veacurilor până la noi.

Ear el, Domn drept credincios pământean, de fiecare biruință înălța câte o biserică spre mărturie neperitoare de trăinicia neamului nostru, și de bunătatea lui Dumnezeu. Mulți ani domni Ștefan Vodă cel Mare în care timp așeză cu nestrămutare temeliile stăpânirii noastre asupra câmpiilor Dunărei, pecetluind și sfințind această stăpânire cu sângele vărsat.

Dar tot nu era liniștit. Un gând îndărătnic îl urmărea încă din copilărie , gândul micului Gheorghie ucis de Tătari; și ori unde s’ar fi dus , ori ce-ar fi făcut , chipul cel oacheș și drăgălaș i se înfățișa necontenit cerându-i par’că răsbunare.

Eată că într’una din zile i se aduce veste cum că o mulțime de oaste tătărească a năvălit în țară peste apa Nistrului, pustiind pământul, răpind cârdurile de vite, dând foc satelor și girezilor de pâne, robind femeile și copiii.

Iute Ștefan își tocmi oastea și le eși înainte la satul Lipinți. O! de astă-dată nu mai era ca acum treizeci de ani, pe șesul Trotușului, la stejarul din Borzești; era o adevărată bătălie cu Tătarii. Ștefan cel blond, cu ochii albaștri gânditori, călărea nu ca atunci pe o nuea de alun, ci pe un cal aprig de soiu moldovenesc[ii] și alerga ca un fulger la toate punctele de bătae vârându-se unde primejdia era mai mare.

Și’n loc de săbii de lemn se’ncrucișau acum săbii de fier, și’n loc de puști de soc, detunau tunuri de schijă încât se’negrea văzduhul de fum, de uneori nu se mai vedea om cu om. Până’n  ceriu se înălța răsunetul restriștei de pe pământ; ear tătărimea cuprinsă din două părți se măcina și se mistuea ca pleava într’un vârtej de două furtuni ce se ciocnesc. Roș era soarele sus ca în timp de grea cumpănă, roș era pământul jos de sângele ce gălgăea. Dar sufletul bătăliei, acel ce vedea și stăpânea toate, era chipul blond a lui Ștefan care se arăta pretutindene ca o icoană de îmbărbătare, dând inimă oștenilor lui și făcându-i să meargă la biruință sigură.

Și în adevăr singură și desăvârșită a fost biruința Moldovenilor, căci n’apucase a asfinți soarele, și întreaga urgie tătărească a fost sfărâmată și robită prinzându-se pe însuș șeful lor, fiu Hanului tătăresc de peste Volga.

Ear Ștefan a dat laudă lui Dumnezeu și a trimis sol de bucurie soției sale Evdochia, sora Țarului Simeon.

Apoi nu trecu mult timp după aceasta și auzind bătrânul Han de peste Volga despre nimicirea oștirii sale la Lipinți, trimise lui Ștefan soli încărcați cu odoare pentru răscumpărarea fiului său din robie, ear Ștefan răspunde solilor cu că-i va da drumul dacă se vor învoi la aceasta mai marii oștirilor lui, care au a fi adunați și întrebați pe malul Trotușului la satul Borzeștii.

Era o zi frumoasă, o adevărată zi de primăvară, ziua în care Ștefan își adună hatmanii și căpitanii pe malul Trotușului sub bătrânul stejar unde micul Gheorghie fusese ucis de Tătari.

Trist părea acum copacul și gârbovit de povara celor treizeci de ani trecuți peste creștetul lui, cum și de amintirea dureroasă a faptului ce l’a însângerat. De altfel nimic nu era schimbat: același câmp verde înflorit, aceleași ape iuți și neastâmpărate ale Trotușului, care curg fără repaos pe așternutul lor de prund, acelaș soare dulce și zâmbitor, care a desmierdat odinioară jocul cel nebunatic de copii. De acelaș stejar sta acum legat un adevărat Tătar, fiul Hanului Mengli Gherei de peste Volga și roată împrejurul lui erau mai marii oștirilor lui Ștefan: Hatmanul Arbore, Hatmanul Șendrea, Aprodul Purice, Logofătul Tăutu, Vornicul Boldurși, alți mulți oșteni și oameni de frunte; ear în mijlocul lor, drept în fața Tătarului sta însuș Ștefan copilandrul de odinioară, peste capul căruia deasemenea trecuseră cei treizeci de ani ce-au gârbovit stejarul, însă din mlădița de copil, crescuse acum un alt stejar mai falnic, cu ramuri întinse de la munți și până la Mare, la umbra cărora se adăpostea un popor întreg de plugari și de oșteni. Ear mai la o parte stăteau solii Megli Gherei cu darurile de peste Volga.

Voi Hatmani și căpitani! Zise Ștefan, încredințând din sprâncene; “v’am adunat aice ca să dau în judecata voastră pe fiul Hanului tătăresc, și să hotărâți voi înșivă de i se cuvine ertare sau pedeapsă. Sunt acum treizeci de ani, eram mic și mă jucam sub acest stejar bătrân c’un copil Gheorghie din Borzești; când deodată năvăli fără veste asupra noastră Mengli Gherei Hanul Tătarilor de peste Volga cu o urdie nenumărată, și ucise fără milă pe nevinovatul Gheorghie. Eată că acum, cu ajutorul vostru și al lui Dumnezeu, fiul aceluiaș Han a căzut prins în mânele noastre, după ce și el ne-a călcat țara fără dreptate, a ars mulțime de holde și sate, a ucis mulțime de femei și copii. Părintele său ne trimite soli și daruri pentru răscumpărarea lui. Las la voea și înțelepciunea voastră să hotărâți ce i se cuvine!”

Atunci toate frunțile se posomorâră, toți ochii se pironiră asupra Tătarului, care în acel moment avu neauzita obrăznicie să scuipe asupra Moldovenilor făcându-i “câini” ear bătrânul Hatman Arbore zise următoarele:

-“Măria ta!…N’am avea ce face cu viața acestui Tătar, ce ne batjocurește, căci țara s’a adăpat cu îndestul sânge păgânesc, și sângele unuia mai mult, n’ar spori întru nimic roada pământului nostru. Dar acest unul este fiul Hanului Tătăresc, și Măria Ta care te lupți de atâția ani pentru întemeierea neamului nostru ești dator să faci dintr’însul pildă, ca să meargă vestea peste cele patru hotare ale țării, cum că ori-cine samănă moarte pe pământul nostru, moarte culege!

Atunci toți într’un glas strigară: “la moarte, la moarte!” Ear Ștefan întorcându-se cătră solii ui Mengli Gherei le zise:

-“Duceți-vă cu daruri cu tot la stăpânul vostru și spuneți-i, că atât de mult s’a scumpit capul fiului său prin sângele creștinesc ce’a vărsat, încât el nu are destulă avere să-l poată răscumpăra. Ear dacă vrea să-l întălnească în locul unde s’a dus, atunci să de încumăteze să ne calce hotarele!”

Apoi după ordinal lui, fiul vestitului Han tătăresc Mengli Gherei de peste Volga, stăpânul Crimeei și al Ucrainei, spaima Polonilor și a Moscoviților, fu ridicat în sus cu mâinile legate la spate și spânzurat de aceeaș creangă de care se legăna odinioară micul Gheorghie când fu străpuns de săgețile tătărești; ș’atunci surlele, trâmbițele și darabanele îi făcură cinstea cea de pe urmă și o salvă puternică de sinețe împrăștiind  vestea morții lui, făcură să salte apele Trotușului.

Ear Ștefan judecând că bătrânul stejar și-a îndeplinit menirea, deoarece frunzele și ramurile lui cu sânge au fost spălate de sânge, a poruncit să i se dea foc, și’n locu-i a zidit, în amintirea  tovarășului său din copilărie , o biserică cu hramul  Sfântul Gheorghie.

De atunci și până astăzi multe s’au întâmplat, căci patru sute de ani trecut’au peste țară întovărășiți de voi și nevoi, dacă încă și astăzi când merg călătorii să viziteze biserica cea neagră din Borzești, simt o tainică strângere de inimă, aducându-și aminte că pe acele lespezi de peatră a călcat odinioară piciorul lui Ștefan care a fost sufletul de viață, chiagul neamului românesc și astăzi încă ochii lor par’că văd răsărind din întunecimea bolților marea lui umbră, care deacum va pluti peste noi în adânca viitorime ca un spirit proteguitor.

Apoi nu trecu mult timp după aceasta și auzind bătrânul Han de peste Volga despre nimicirea oștirii sale la Lipinți, trimise lui Ștefan soli încărcați cu odoare pentru răscumpărarea fiului său din robie, ear Ștefan răspunde solilor cu că-i va da drumul dacă se vor învoi la aceasta mai marii oștirilor lui, care au a fi adunați și întrebați pe malul Trotușului la satul Borzeștii.

Era o zi frumoasă, o adevărată zi de primăvară, ziua în care Ștefan își adună hatmanii și căpitanii pe malul Trotușului sub bătrânul stejar unde micul Gheorghie fusese ucis de Tătari.

Trist părea acum copacul și gârbovit de povara celor treizeci de ani trecuți peste creștetul lui, cum și de amintirea dureroasă a faptului ce l’a însângerat. De altfel nimic nu era schimbat: același câmp verde înflorit, aceleași ape iuți și neastâmpărate ale Trotușului, care curg fără repaos pe așternutul lor de prund, acelaș soare dulce și zâmbitor, care a desmierdat odinioară jocul cel nebunatic de copii. De acelaș stejar sta acum legat un adevărat Tătar, fiul Hanului Mengli Gherei de peste Volga și roată împrejurul lui erau mai marii oștirilor lui Ștefan: Hatmanul Arbore, Hatmanul Șendrea, Aprodul Purice, Logofătul Tăutu, Vornicul Boldurși, alți mulți oșteni și oameni de frunte; ear în mijlocul lor, drept în fața Tătarului sta însuș Ștefan copilandrul de odinioară, peste capul căruia deasemenea trecuseră cei treizeci de ani ce-au gârbovit stejarul, însă din mlădița de copil, crescuse acum un alt stejar mai falnic, cu ramuri întinse de la munți și până la Mare, la umbra cărora se adăpostea un popor întreg de plugari și de oșteni. Ear mai la o parte stăteau solii Megli Gherei cu darurile de peste Volga.

Voi Hatmani și căpitani! Zise Ștefan, încredințând din sprâncene; “v’am adunat aice ca să dau în judecata voastră pe fiul Hanului tătăresc, și să hotărâți voi înșivă de i se cuvine ertare sau pedeapsă. Sunt acum treizeci de ani, eram mic și mă jucam sub acest stejar bătrân c’un copil Gheorghie din Borzești; când deodată năvăli fără veste asupra noastră Mengli Gherei Hanul Tătarilor de peste Volga cu o urdie nenumărată, și ucise fără milă pe nevinovatul Gheorghie. Eată că acum, cu ajutorul vostru și al lui Dumnezeu, fiul aceluiaș Han a căzut prins în mânele noastre, după ce și el ne-a călcat țara fără dreptate, a ars mulțime de holde și sate, a ucis mulțime de femei și copii. Părintele său ne trimite soli și daruri pentru răscumpărarea lui. Las la voea și înțelepciunea voastră să hotărâți ce i se cuvine!”

Atunci toate frunțile se posomorâră, toți ochii se pironiră asupra Tătarului, care în acel moment avu neauzita obrăznicie să scuipe asupra Moldovenilor făcându-i “câini” ear bătrânul Hatman Arbore zise următoarele:

-“Măria ta!…N’am avea ce face cu viața acestui Tătar, ce ne batjocurește, căci țara s’a adăpat cu îndestul sânge păgânesc, și sângele unuia mai mult, n’ar spori întru nimic roada pământului nostru. Dar acest unul este fiul Hanului Tătăresc, și Măria Ta care te lupți de atâția ani pentru întemeierea neamului nostru ești dator să faci dintr’însul pildă, ca să meargă vestea peste cele patru hotare ale țării, cum că ori-cine samănă moarte pe pământul nostru, moarte culege!

Atunci toți într’un glas strigară: “la moarte, la moarte!” Ear Ștefan întorcându-se cătră solii ui Mengli Gherei le zise:

-“Duceți-vă cu daruri cu tot la stăpânul vostru și spuneți-i, că atât de mult s’a scumpit capul fiului său prin sângele creștinesc ce’a vărsat, încât el nu are destulă avere să-l poată răscumpăra. Ear dacă vrea să-l întălnească în locul unde s’a dus, atunci să de încumăteze să ne calce hotarele!”

Apoi după ordinal lui, fiul vestitului Han tătăresc Mengli Gherei de peste Volga, stăpânul Crimeei și al Ucrainei, spaima Polonilor și a Moscoviților, fu ridicat în sus cu mâinile legate la spate și spânzurat de aceeaș creangă de care se legăna odinioară micul Gheorghie când fu străpuns de săgețile tătărești; ș’atunci surlele, trâmbițele și darabanele îi făcură cinstea cea de pe urmă și o salvă puternică de sinețe împrăștiind  vestea morții lui, făcură să salte apele Trotușului.

Ear Ștefan judecând că bătrânul stejar și-a îndeplinit menirea, deoarece frunzele și ramurile lui cu sânge au fost spălate de sânge, a poruncit să i se dea foc, și’n locu-i a zidit, în amintirea  tovarășului său din copilărie , o biserică cu hramul  Sfântul Gheorghie.

De atunci și până astăzi multe s’au întâmplat, căci patru sute de ani trecut’au peste țară întovărășiți de voi și nevoi, dacă încă și astăzi când merg călătorii să viziteze biserica cea neagră din Borzești, simt o tainică strângere de inimă, aducându-și aminte că pe acele lespezi de peatră a călcat odinioară piciorul lui Ștefan care a fost sufletul de viață, chiagul neamului românesc și astăzi încă ochii lor par’că văd răsărind din întunecimea bolților marea lui umbră, care deacum va pluti peste noi în adânca viitorime ca un spirit proteguitor.

A fost un timp când legendele se povesteau  în icoane si sfintii coborau să le scrie cu penita istoriei.  În acele vremuri pe plaiurile Borzestilor, un joc de copii va dăinui în chip de legendă. Stefãnitã voievod, împreună cu ceata de copii ai „armatei românesti” îl prinde pe Mitrut, căpetenia „armatei tătare” si-l pedepseste legându-l de un stejar bătrân. Voia bună și bucuria jocului aveau să fie umbrite de cruzimea adevăraților tătari care, iscodind jocul copiilor si cotropind plaiurile Borzestilor îl prind pe Mitrut si-i străpung trupul cu nenumărate săgeti. Sfântul Voievod Stefan va răscumpăra peste timp sângele nevinovat al prietenului său construind pe stejarul pe care s-a jertfit odinioară prietenia, Biserica de la Borzesti.